Prada~Mai mult trista,decat de groaza

    Nu-i prea de groaza - cum spune si fata care a scris-o - dar sincer,pe mine m-a impresionat.Chiar are talent.
    Si cu siguranta nu va fi ultima de acest gen,fiindca imi amintesc ca mai sunt.

@@@@@@@@@@@
  
    Ok, iata incercarea mea... dar va anunt din start ca povestea e mai degraba trista (foarte pierduta in departari) si mai putin de groaza deci, cam off topic... (poate e cam naiva deci comentariile stupide, back off)

Kaleith'skylro

Daca nu cea mai ciudata fiinta pe care cineva ar fi putut-o gandi sau vedea, atunci merita din plin calificativul straniu.

Nimeni nu ti-ar fi putut spune precis ce era el: ca unii l-ar fi asemanat cu un cal, este poate ca nu stiau ce denumire cat mai infricosatoare sa-i scorneasca. Adancul mintii lor inguste nu ar fi fost niciodata de ajuns. Eu i-as spune insa... fiara. Numele de bestie il uraste cu siguranta, din tot sufletul.

Totodata, inclin sa cred insa ca asemanarea cu un cal - pocit, desigur - e doar o coincidenta. Ce fusese odata, mai ca nici el nu-si aduce aminte. Acum e doar o umbra, asa... o flacara umblatoare ce aminteste de vremurile vechi. Da, acelea chiar vechi, moarte si ingropate.

Nu are prieteni si nici rude sau apropiati. Toti fug din calea lui; insa aceasta e doar un moft - prejudiciile celorlalti. In realitate, el nu facuse nici un rau nimanui. Poate singura vina a sa era ca ii placea sa bata lumea in lung si-n lat... umbla toata ziulica si lumina intreaga noapte. Nu prea ciudat pentru un foc, nu?

Cat despre infatisare, nu prea avea un trup al lui: scheletul golas si subtire, negru ca ebonita, parea a sustine doar flacarile rosii si vioaie ce-l inconjurau permanent... nu numai cu o aura infricosatoare, insa si cu... singuratate. Daca ma gandesc mai bine, cred totusi ca focul era cel mai bun prieten al lui - insa si cel mai grozav dusman... dupa cum putuse el sa descopere in lunga sa... existenta, dar... acum era prea tarziu. Cu mult prea... tarziu...

E adevarat, ii castigase respectul nemarginit al intregii lumi, si frica si admirarea, si mirarea si nelamurirea, toate in aceeasi masura. Tot din cauza focului isi primise si celelalte nume sau porecle - iar intr-un mod sumbru, cel mai mult il amuza tocmai ultima denumire pe care o auzise: ,,mancatorul de oameni".

De fiecare data cand era strigata aceasta insulta rautacioasa... el se oprea... si scotea cateva sunete... stranii. Era un ras... nechezat si chinuit... chinuit si framantat, mestecat de colti, macinat si ars de flacarile ce-i invaluiau vertebrele golase ale gatului. De ce il amuza atat de mult acest nume atat de odios? Pentru ca el il considera pur si simplu... batjocoritor... absurd! Unde se mai pomenise vreodata schelet care sa aiba nevoie de mancare si apa... sau foc ce sa nu se poata considera implinit cu nenumaratele vreascuri numai bune de inghitit?

Cert e ca nu-si irosise niciodata timpul - si nu-si batea nicicand capul - cu asa lucruri marunte... si nesemnificative pentru dansul - el, pe care nu-l mai atingeau defel nici ploaia, nici vantul, nici soarele, nici intunericul, nici frigul... nici durerea... sau regretul... Caci dintre toate acuzarile - majoritatea, desigur, deloc adevarate - nu-si amintea sa i se fi reprosat vreodata ca... gandeste prea mult.

Poate ca aceasta o fi fost arma ruinarii lui... si singurul subiect pe care il evita in mintea lui zapacita. Prefera sa-si ingroape trecutul... de ce oare l-au uitat toti? Cu ce e vinovat el ca a ramas singur? Si astfel se inchidea din nou in haladuiala lui prin lume. Se resemna focului ce ii mistuise si ultimele vestigii ale sanatatii mintale cu grija pastrate... in inima. In inima focului. Cine stie? Cine poate spune ce se mai afla acolo? Ce amintire fericita pretuieste? Ce chip frumos pastreaza? Ce sentiment nobil apara? Ce dorinta aprinsa il mana? Ce... il arde?

Insa, desi nebun, el nu depasise niciodata pragul tolerantei... sau pe cel al iertarii. Cine l-a iertat pe el vreodata? Nimeni. Dar el totusi iarta... asa o iertare, asa o caldura in ochii lui sclipitori... dar fara pupila...

Singur si lipsit de vreun motiv anume de a trai... a... trai? Nu, el nu traieste... el nu mai traieste. Singur si lipsit de vreun motiv anume de a... exista... este ca o frunza toamna: paraseste... pleaca si el... se duce acolo unde il bate vantul. Se tot duce, se duce, se duce... Dar nu mai vine ... de ce... sa mai vina? Cine il asteapta? Il asteapta oare cineva? Nu... nu-l asteapta nimeni. Deci... de ce sa vina? El numai se duce. El e cel ce vesnic se duce... Degeaba astepti - nu vine...

Nu mai revine in acel loc... acel loc pe care toti il avem inauntru nostru si pe care numai noi il stim... acel locsor unde ne regasim, unde noi suntem stapanii - acel loc unde nimeni nu poate pune mana, decat noi. El nu are asa ceva. El nu... el... e un mare nu. O negatie prin sine, natura sa. Toti l-au negat, toti l-au refuzat, toti l-au uitat... si nimeni nici macar nu s-a uitat. El nu prea e...
Banuiesc, acum, ca ceilalti si-or fi dat poate seama... poate nu-l mai ocarasc, nu-l mai ocolesc... e doar un foc mergator: fiinta, lucru, om, sentiment, animal, fiara, dorinta, cal sau orice altceva! Tsaeti era... e misterul insusi.

Tsaeti... da, asta era numele lui - inima focului - pe care il rostea de fiecare data cand isi amintea de trecut, cand ii batea vantul prin pletele-i de foc... sau cand vreun calator mai breaz avea neinchipuitul curaj de a se lua dupa dansul! Ei, de asta nu-i placea lui sa fie numit bestie: el nu prigonise si nu urase niciodata pe nimeni. Insa flacarile lui... da.

De aceea era totdeauna singur. Nimeni nu avusese inca... rabdarea sa-l vindece... sa-l linisteasca, sa-l tamaduiasca, sa-l compatimeasca... sa-l ierte! Sau macar... macar sa-i incheie suferinta. Nu, nu era si nu fusese nimeni. Nu e nimeni... nu e nimeni pentru el in pe acest pamant. Nu e...

Tsaeti... e insa pentru toti. Alaturi de fiecare in cele mai grele momente. El e reazemul, el e ajutorul, dorinta, speranta, iesirea, izbanda... Nimeni insa nu-l vede, nimeni nu-l mangaie... Nu i se multumeste niciodata. Inima focului... Tsaeti... are o inima de foc!

Cine stie? El poate ca mai umbla si acum, azi, in cautarea lui fara rost, nestiutor - saracul - ca lumea s-a schimbat. Ca nu mai e loc... ca nu mai e timp... pentru el. Numai e nimic... si pentru el - pentru o inima de foc.

Ah, Tsaeti... kaleith'skylro.

  Sursa: http://www.roportal.ro/discutii/topic/72402-povesti-de-groaza/page__st__280